In urma cu cativa ani fugeam de singuratate , ma legam de orice persoana nou intalnita,de fantomele trecutului si trageam cu dintii ca o relatie sa mearga doar ca sa nu raman singura. Mi se parea ca fiind singura decad in ochii celorlalti ,ca asta ma face mai putin buna si mi-a luat ceva timp sa realizez ca pot fii fericita singura,ca nu am nevoie de cineva ca sa ma sprijine sau ca sa reusesc tot ce imi propun ...pur si simplu nu am nevoie de cineva ca sa exist si nici sa imi fie jumatate pentru ca eu sunt un intreg sau cel putin incerc sa devin cat mai completa si complexa (nu cred in chestia aia cu "jumatatea mea/mi-am gasit jumatatea").
Exista in momentul de fata tipe care cred ca singuratea este cea mai mare corvoada dar nici nu stiu cat se inseala.
Daca pana acum ceva timp fugeam de ea cat ma tineau picioarele acum o imbratisez cu mare drag si stiu ca mi-a facut si inca imi face bine...m-a ajutat sa ma regasesc ,sa ma echilibrez si sa ma maturizez. Pot spune ca a fost zana cea buna din povestea mea si nu vrajitoarea cea rea.
Daca pana acum fugeam de ea acum o scot la o cafea.
